Aparatul care a dispărut din mână.

Cea mai bună poză din viața mea am făcut-o luni seara, la o terasă din Chișinău, după a doua sticlă de vin. Nu într-un studio, nu cu lumini, nu pregătind nimic. Și ce m-a izbit nu e că am făcut-o eu - ci că, în aceeași seară, au făcut-o și băieții. Oameni care nu țin un aparat foto în mână, care n-au făcut o școală de fotografie, și cărora nu le venea să creadă ce văd pe ecran.

Dar să încep cu începutul. Sau, mai bine zis, cu cercul care s-a închis după treisprezece ani.

Dorul

Prin 2012 aveam un Canon 5D Mark II și un mic studio în care echipa mea făcea poze pentru stock. Era revoluționar pe atunci - full-frame, filmai în lumină slabă, totul părea din viitor. Apoi am vândut sau am dăruit aproape toată tehnica. Și de atunci mi-a rămas un dor surd: să am din nou un aparat full-frame. Nu pentru bani, nu pentru muncă. Pur și simplu pentru mine.

Treisprezece ani a stat dorul ăsta. Și cel mai tare mă temeam de o singură senzație - aceea de la 5D Mark II, când ai dat trei mii de dolari pe un body și stai cu el în mână fără să poți face o poză frumoasă, pentru că e prea complicat să-l setezi. Rar frustrare mai mare. Aparatul scump care te face să te simți prost.

De ce Sony (și de ce e personal)

O să fiu sincer: sunt părtinitor. Am un respect enorm față de corporația asta și de întreaga cultură japoneză. Și vine mai de demult.

Țin minte cum prin 1998, de la magazinul de pe Sarmizegetusa, lângă Ionel, părinții au cumpărat primul televizor mic Sony, un VHS, apoi un camcorder de 8mm. Ce revoluție era atunci să poți filma cu un aparat atât de mic. Am prins pe casetă și pe străbunelul, și anii de liceu.

Și aveam, nu mai știu de unde, un jurnal de tehnică Sony - pe vremea minidisc-urilor și a analogului. În vacanțele de vară la bunici îl răsfoiam ca să văd ce minunății se produc undeva, în alt capăt de lume. Era o experiență imersivă acel catalog. Mă făcea să-mi imaginez viața oamenilor care au asemenea tehnică în casă.

Prin 2003 am scris un referat întreg despre corporația Sony și cultura lor corporativă, pentru lucrarea de semestru la ASE București. Iar pe mIRC aveam aliasul Mr_Sony_. Deci da - cel puțin părtinitor, ai zice.

Alegerea

De data asta am vrut un aparat compact. Unul pe care să-l ai mereu la îndemână, nu o povară pe care o lași acasă. Am studiat - Sony, Canon, Nikon. Și am ales Sony a7C II: full-frame, senzor calitativ (asta ceri în primul rând de la un body), compact cât să faci poze oricând, cu un ecosistem fain de obiective și prietenos cu începătorul. Am luat body-only, cu un prime de 35mm f1.8 - fără zoom. Mă gândeam inițial la 50mm, dar Ricky mi-a recomandat 35mm. A avut dreptate.

O paranteză pe care n-am putut s-o trec cu vederea: în lume sunt foarte puțini producători serioși de senzori, iar Sony domină detașat. Chiar și Nikon, care a cumpărat RED și are propriul color science, folosește senzori Sony. La fel Fujifilm, Hasselblad pe formatul mediu, parțial Leica. Ca să nu mai zic că în Google Pixel și în iPhone - tot senzori Sony. M-a amuzat enorm.

Minunea: point and shoot

După ce m-am speriat că tocmai l-am cumpărat și nu se încărca bateria (cei de la Sony Moldova mi-au zis să folosesc un încărcător care nu e fast-charging, ca să nu intre în regim de protecție - și s-a rezolvat), a venit minunea. Am făcut primele cadre, pur point-and-shoot, fără să mă gândesc la nimic. Și erau fantastice. Out of the box. Aparatul înțelege singur ce se întâmplă în cadru și unde să focuseze, iar tu te gândești la compoziție, nu la ISO, apertură, shutter speed.

Frica de la 5D Mark II - dispăruse.

Seara

Așa că l-am adus la Boys' Night. Băieții au glumit, normal: mai bine îți luai un Pixel de două ori mai ieftin și ajungeai la același rezultat - și oricum am Pixel. Am încercat să le explic ce e ISO, depth of field, bokeh, shutter speed. După a doua sticlă de vin, i-am pierdut cu termenii tehnici.

Și atunci s-a întâmplat ceva. Am descărcat pozele direct pe telefon, ne uitam la ele mărite - și gata. Nu mai era nevoie de niciun argument, de nicio teorie. Au vorbit imaginile.

Mai mult: a dispărut și frica. Băieții au luat aparatul și au început să facă ei poze. Nu le venea a crede ochilor. Apoi au început să facă poze altora, din pură curiozitate - să vadă cum iese pe foto ce văd ei în viața reală. Și era deja destul de întuneric.

Revelația

La o masă alături erau niște studente la medicină care sărbătoreau ceva. Băieții noștri le-au făcut câteva poze - cadre care au prins emoția momentului, genul de imagini pe care n-ai cum să le faci într-un studio și care nu se repetă. Dacă nu se imortalizează în acea secundă, se pierd pe vecie. (Ele singure ne-au rugat să le trimitem pozele - și le-am trimis.)

A mai fost și un moment de comedie pură. Tot la altă masă, două fete - una îi făcea celeilalte poze cu blițul pornit, în automat. Cineva de la noi i-a sugerat să încerce fără bliț, ca să aibă bokeh mai frumos, și i-a arătat cum iese pe aparatul nostru - cu adâncime, cu lumini topite în geamul din spate. Și cel mai amuzant: nu i-a plăcut fără bliț. Cu tot bokeh-ul din lume.

Apropo, Ricky - fotograf cu peste 20 de ani de experiență - are și explicația pentru ce s-a întâmplat acolo. E un trend de ceva vreme, pornit din hype-ul pentru Canon G7X Mark III: o grămadă de blogeri fac poze cu bliț la răsărit și apus, care chiar arată fin, și lumea a ajuns să creadă că orice cadru cu aparatul ăla iese „wow". De fapt e mai simplu de-atât - cu bliț și niște setări, redai atmosfera aia cu aproape orice aparat. Nu e despre bokeh, e despre lumina de bliț. (Ricky zice că pozele lui de demonstrație le făcuse pe un Fujifilm, special ca să arate cuiva că efectul nu ține de Canon.)

Și aici e toată morala, de fapt. Aparatul poate să-ți dea separare, adâncime, lumină. Dar ce te mișcă rămâne o chestiune de om, nu de tehnică. „Mai bun" nu înseamnă automat „ce vrea omul".

Al cui e meritul

Eu, cel puțin, am făcut în seara aceea cea mai reușită poză din viața mea (e cea de sus, nu cea de jos) - după părerea mea subiectivă. Și am înțeles ceva: bariera dintre om și tehnologie trebuie să dispară, ca să poți și savura momentul, și să-l imortalizezi fără efort. Atunci aparatul se face nevăzut, și rămâne doar ce ai văzut tu.

Așa că, al cui e meritul? Clar, al lui Sony în primul rând - că produce. Apoi al celui care apreciază, cumpără și folosește. Dar meritul cel mai mare e al oamenilor care au trăit acele momente la care poza e doar martor. Pozele cele mai bune le-au făcut niște începători, iar rezultatul e imposibil de replicat. Pentru că nu aparatul a făcut seara aceea. Noi am făcut-o.

Noroc. ★